Eternitate

Rezumat

Poezia "Eternitate" scrisă de Bogdan Curta este o călătorie emoțională prin profunzimile iubirii și ale existenței. Începând cu o imagine aproape mitică, unde cerul și pământul se întâlnesc într-un dans etern, poetul ne invită să pe tărâmul dorului dorului care pare să cuprindă întreg universul.

Poezia este o meditație lirică profundă asupra conceptelor de timp, spațiu și iubire. Prin utilizarea unui limbaj bogat și imagini vizuale puternice, poetul explorează granița dintre efemer și etern, între pământesc și divin , dintre teluric și celest.

Versurile curg ca o melodie, cu ecouri de dorință care traversează timpul, căutând o iubire care pare să fie la fel de veche ca timpul însuși. E o căutare care nu cunoaște limite, care se întinde dincolo de spațiu și timp, într-o lume unde iubirea însăși este singura constantă.

În primele versuri, "Se-mpacă şi teluric cu celest / În fulgere de-a pururi globulare," Bogdan Curta stabilește un contrast între teluric (pământesc) și celest (ceresc), sugerând o contopire a lumii pământene cu lumea eterna spirituală într-o viziune cosmică. Condeiul îngeresc uitat simbolizează poate pierderea inspirației sau a conexiunii cu divinul, în timp ce "De dor întregul univers mă doare" exprimă dorul poetului de Dumnezeu o dorință profundă și universală de implinire in splendoarea angelică a spiritualității eterne și sublime..

Corurile care se înalță în Corint evocă imagini ale unor călătorii spirituale în timp și ale căutării "prin bucle temporare," a unei entități iubite, sugerând că iubirea transcende timpul și spațiul. Atomii care șoptesc și plânsul infinit sugerează o eternă omniprezentă a iubirii, chiar și în absența fizică a materiei pe un plan profund și spiritual.

Dorul ochilor ce ning și căutarea exhaustivă, dar alegorică, prin spațiu și timp, reflectă o iubire care nu cunoaște limite. Iubirea eternă și euforică este prezentată ca o forță care împinge spre explorarea infinitului.

Imaginea oamenilor de zăpadă este atât de vizuală și tangibilă, încât aproape că poți simți frigul și dorința fierbinte într-un oximoron inspirat , viu si izbutit.

Aceste versuri sunt o invitație la o călătorie spirituală, unde poetul aspiră să se apropie de Demiurg, creatorul divin, într-o căutare a esenței și a existenței pure. "Eteric să alerg spre Demiurg,".

Când poetul întreabă, "Ce aură te-nvăluie-n amurg / În sfânta noastră zi de Înălțare?..", este ca și cum ar căuta să înțeleagă misterul care înconjoară persoana iubită într-un moment sacru, momentul Înălțării, care este plin de semnificații religioase și spirituale sugerând ăn același timp si trecerea și implinirea poetului alaturi de persoana iubita spre în lumea sfântă și neintinată a Raiului etern.

În penultima strofă, "Celest, te caut, suflet bun și blând," poetul exprimă o căutare neobosită a iubirii pure, în ciuda rațiunii care se opune adesea sentimentelor. Este o luptă între minte și inimă, între ceea ce este logic și ceea ce este simțit.

Ultima strofă, "În versuri și-universuri luminând / Mereu antimateria... iubirii…", este o declarație puternică despre natura transcendentă a iubirii. Antimateria iubirii sugerează că iubirea este opusul materiei; și nu poate fi măsurată sau explicată în termeni fizici, dar luminează totul în jurul ei 

În concluzie, aceste ultime strofe ne vorbesc despre o căutare a iubirii care depășește orice înțelegere umană, o iubire care este divină, eternă și care iluminează întunericul rațiunii prin vibrația sa pură. Este o iubire care nu este doar simțită, ci și trăită în cele mai profunde niveluri ale ființei.