De n-aş fi eu
De n-aş fi eu
De-mi vei pierde rândurile,
Mi-or fi clopotele mute.
Cine oare gândurile
Să-ţi sărute …
De a idului genune
N-ar fi ca odinioară …
Cine oare ţi-ar mai spune ,
Primăvară …
În imensul tău pustiu ,
Geniul candela-şi aprinde.
De aceea îţi mai scriu
Colinde …
Şi de n-ar mai scrie domnul,
Fie versul meu liturgic …
Cin’ să-ţi lunece în somnul
Demiurgic …
Numai cerul să-nţeleagă
Că-n mărunta noastră lume,
Tu mi-ai fost odată dragă …
Ce minune !…
Iar în prag de despărţire,
Cine fruntea să-ţi sărute ?...
Vrând un strop de nemurire
Să-mprumute …
Rezumat
Poezia lui Bogdan Curta, "De n-aş fi eu", este o incursiune emoțională în adâncurile pierderii și ale singurătății, în timp ce caută sens în vastitatea indiferentă a cosmosului.
Versurile sale evocă sentimentul de pierdere și singurătate, dar și speranța că, prin credință, aceste goluri pot fi umplute.
"Geniul candela-şi aprinde" poate fi văzut ca o metaforă pentru iluminarea spirituală, momentul în care credința devine lumina în întunericul "imensului pustiu". "Versul meu liturgic" subliniază natura sacră a cuvintelor poetului, care devin o rugăciune, un mijloc de comunicare cu Dumnezeu.
Ultima strofă, "Numai cerul să-nţeleagă", exprimă recunoștința pentru dragostea divină, o minune care a fost cândva simțită și care continuă să inspire. "Vrând un strop de nemurire" reflectă dorința umană de a se conecta cu eternitatea.