Prefaţă Într-un peisaj literar bântuit de experimente
şi nonconformisme , debutul editorial al tânărului Bogdan Curta se produce sub
imperiul unui irezistibil tumult interior. Cartea sa, alcătuită din două cicluri de poeme
şi unul de aforisme , este rodul unor lecturi entuziast asumate, asociate cu
trăirile proprii, şoptite sau cântate . Poezia iubirii se asociază cu religiozitatea şi
cu un soi de melancolie prevestitoare, cel puţin pe planul anticipării, a
eşecului potenţial care pândeşte la marginea seninătăţii „Numai cerul să-nţeleagă Că-n mărunta noastră lume, Tu mi-ai fost odată dragă … Ce minune !… „ Ecouri profund eminesciene se întâlnesc aici
cu zona onorabilă a creaţiei lui Adrian Păunescu : „ Din utopii sub semne selenare Te-aş înălţa pe mii de piedestale, Barbarizându-ţi umerii cei goi . „ Versurile au generozitate şi o limpezime
cuceritoare. Ele câştigă în autenticitate, mai ales cele care îl plasează pe
autor în lumina solară a primăverii ideale sau a luminii din colinde: „Colindând biserici pline, Mulţi creştini mi-au dat lumină. Azi de rai mi-e
casa plină Şi-am venit să-ţi
dau şi ţie… „ Aforismele, scrise cu mâna la tâmplă, au o
surprinzătoare concizie şi vin în încercarea de autodefinire, în completarea
poemelor: „E de ajuns
un vitraliu pentru a sfinţi o rază de lumină .” „Bărbaţii sunt mai inteligenţi decât
femeile; în schimb femeile sunt mai înţelepte ... „ Trebuie dezvăluit nu în ultimul rând că miza
majoră a cărţii este un fel de cântec continuu care alimentează, asemenea
pânzei freatice, solul textelor. Faptul se explică prin talentul muzical ieşit
din comun al lui Bogdan Curta. Lectura cărţii poate da sentimentul că atunci
când autorului nu-i ajunge sfera muzicii, scrie ; iar când cuvântul devine
sfielnic, el se întoarce în patria privighetorilor . Cluj, aprilie 2006 Ana Hompot
 |